Ne-am trezit de multe ori intr-o anumita situatia in care am realizat ca am reactionat intr-un mod cu totul exigent la actiunea cuiva, situatia care poate invers, cand noi am fost faptasii, si am facut acelasi lucru, ne-am iertat-o cu mare usurinta. Pentru ca intotdeauna este mai usor sa ne gasim noua scuze si pretexte, sa credem si sa analizam pana la ultima raspicare a firului ca putem explica situatia si de ce avem dreptate, dar cand altcineva face exact acelasi lucru, suntem calaii dreptatii. Nu au scuze, nu le gasim pretexte, nu se poate asa ceva. Ii aratam cu degetul si ii privim si vorbim urat, pentru ca au gresit fara doar si poate. Ne scoatem din cauza cand e vorba de un principiu general si nu ne e rusine sa ne izolam intr-o exceptie. Totul este permis atata timp cat este ca noi si nu ni se iese din cuvant. Nu ne vedem propriile greseli si fapte, dar cu siguranta le subliniem pe ale celorlalti. Este atat de usor sa criticam, sa cerem imposibilul, sa ne urcam pe un piedestal la care nimeni nu poate ajunge, si toate astea nu fac decat sa creeze o perceptie gresita asupra lumii si a celor din jur. Cresc asteptarile la care nu mai se ridica nimeni de absurde ce sunt. Ne grabim atat de tare sa gasim un tap ispasitor, incat uitam ca trebuia sa pornim de la premiza nevinovatiei pana la proba contrarie. Daca am invata sa ii tratam pe ceilalti asa cum ne tratam pe noi insine si sa le oferim aceleasi sanse de lupta, am reusi a rade mai usor de micile fapte si intamplari, decat sa le depozitam in cutia cu reprosuri si pedepse. Ne place sa barfim, sa criticam, sa judecam, sa aratam cat de gresit fac ceilalti lucrurile, si cat de perfect le facem si le stim noi. Ne lasam lasati inselati de aparente, fara a stii ce se ascunde in spatele acelui om si a faptelor sale.
„Nu-ti judeca aproapele, inainte de a te afla in locul lui.”
Franturi dintr-un suflet ratacit 