Despre singuratea in doi

Am crescut cu povesti care incepeau cu “A fost odata ca niciodata…” si se terminau toate la fel, toate cu “… si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Am fost martora iubirii dintre Fat Frumos si Ileana Cosanzeana, dintre printi si printese, un el si o ea, indiferent de statul fiecaruia in ierarhia societatii, indiferent de absurditatea sau imposibilitatea relatiei, ei au reusit sa fie impreuna, sa atinga varsta batranetii impreuna. In toate basmele, fericirea era singurul ingredient care le trebuia celor doi, si le ajungea o viata intreaga, se hraneau cu ea si o observai in privirile lor, in fiecare respiratie sau atingere. Dar nimeni nu s-a intors sa scrie povestea, o varianta moderna a acestei iubiri, de dupa, cand printul cuceri printesa, in care acesta nu mai trebuia sa isi dovedeasca dragostea luptand cu dragoni, cucerind castele, sau ce alte fapte de bravie faceau pentru a-si demonstra iubirea nemarginita, ca sa ne arate viata de cuplu de zi cu zi, cum s-au descurcat ei sa mentina iubirea vie ca in prima zi, cand totul era pace si armonie, cand erau doar ei doi sub cerul liber. In timpurile noastre, basmele sunt doar opere epice, sunt titluri din carti studiate la ora de romana, in viata de zi cu zi iubirea nu mai este suficienta, nu mai este singurul ingredient de care are nevoie el si ea pentru a trai fericiti pana la sfarsitul vietii. Pana la adanci batraneti se limiteaza la cativa ani, in care cei doi nu se mai iubesc neconditionat, nimeni nu mai vrea sa lupte cu zmei, nici macar sa lupte pentru ei, iar partenerii sunt transformati intr-un soi de zombi, daca te uiti atent in ochii lor ai sa vezi ca sunt goi, lipsiti de substanta dragostei, de bucuria oglindirii in ochii celuilalt, ei traiesc intr-o singuratate apasatoare, aia cea mai rea, aia in care te afli langa oameni dragi si tot singur esti. Cum ar fi sa te uiti in ochii celui pe care l-ai iubit candva cu toata inima si care te-a iubit, si sa nu mai vezi nimic, dar nimic? Cum ar fi sa te uiti in ochii in care vedeai totul, vise, planuri, un viitor, iar acum sa vezi doar umbra indiferentei, a uitarii? Pentru ca cei mai multi dintre cei care se simt singuri sunt casatoriti. Studiile psihologilor au aratat cat de multe persoane aflate intr-o relatie stabila considera ca nu se pot conecta cu partenerul la acel nivel de profunzime de care au nevoie pentru a nu se mai simti singuri, nu mai pot comunica cum faceau odinioara, sa vorbeasca ore intregi despre orice si sa simta ca nimic nu mai conteaza. Este un adevar esential al vietii faptul ca venim pe aceasta lume singuri si plecam singuri, dar de ce sa trebuiasca ca viata sa o traim cu sentimentul de singuratate? Omul este o fiinta sociala incapabila de a trai in izolare, are nevoie de oameni, de fiinte asemenea lui, pentru a comunica, iubi, socializa. Suntem inconjurati de o multime de oameni, dar parca tot mai singuri ne simtim. Avem tot mai multe cai de comunicare si socializare, dar ne instrainam tot mai mult de cei din jurul nostru. Si asta pentru ca oamenii construiesc ziduri in loc de poduri. Vanitatea, rautatea, ura, mandria isi fac loc in relatiile interumane, in loc de prietenie, bunatate, ajutor, compasiune. Se pare ca singuratatea este boala secolului, fiind primul precursor al depresiei si alcoolismului. Nu este ironic ca exista o ”epidemie de singuratate” in era digitala cand, s-ar parea, ca suntem mai conectati ca niciodata? Si cu toate acestea, desi avem toate uneltele de a fi fericiti, suntem un popor din ce in ce mai nefericit.
“Sa indraznesti sa traiesti singur este un curaj foarte rar, multi ar prefera sa-si intalneasca cei mai rai dusmani pe campul de lupta decat propriile inimi intr-o camera izolata.“