Cand mastile nu mai cad…

Imi plac oamenii, sunt atat de unici si diferiti, sunt atat de frumosi prin varietatea lor, cu atatea mentalitati, caractere si trairi, incat fiecare este o sursa de invatare, de inspiratie, ca o carte pe care daca ai citit-o te-ai imbogatit cu inca putin. In viata intalnim tot felul de oameni, cu unii intram mai mult in contact, facand parte din viata noastra un timp indelungat, fiind alaturi de noi in drumul vietii, iar altii sunt doar simpli trecatori, pasageri, insa intr-un fel sau altul fiecare lasa cate o amprenta in viata noastra. Imi imaginez oamenii ca fiind flori, fapturi gingase, frumoase, diferite, iar culorile si mirosul sunt cele care le deosebesc. Unele flori imprastie un miros puternic, dulce, parfumat, altele sunt foarte colorate, atragand prin frumusetea lor, unele gingase si plapande, cat si cele salbatice, ce supravietuiesc tuturor intemperiilor. Mai sunt si cele cu spini ce ranesc pe cei ce le admira, vindecatorare, cu proprietati medicinale sau chiar cele otravitoare de care ar fi bine sa te feresti. Asa si oamenii, sunt tot felul de caractere si mentalitati, suflete si gandiri, ce ii ajuta sa se deosebeasca intre ei. Sunt oameni buni pe care ii vrei alaturi, sa ii ti aproape o viata, sau oameni toxici, care doar iau si te consuma. Imi plac foarte mult oamenii veseli, optimisti, plini de viata, deschisi, sinceri in gandiri si sentimente, de la care primesti exact ceea ce vezi, cei care oricat de suparati ar fi, ei reusesc sa zambeasca. Dar mai sunt si acei oameni, desi frumosi la exterior, imprastie venin, vor sa faca rau. Acei oameni care la prima vedere par cele mai de treaba si bune persoane, care te grabesti sa le consideri parte din viata ta, iti fac complimente, te asigura de tot sprijinul si suportul lor in momentele grele ale vietii, iti asculta toate supararile, iti garanteaza ca totul va fi bine, insa la proba contrarie pica testul, odata ce ai parasit incaperea te vorbesc de rau si te ataca. Acele persoane care isi ocupa timpul cu barfe, inventeaza povesti si creeaza discomfort, toate pentru propriul amuzament. Urat mi-a fost dintotdeauna de omul prefacut si mincinos, care rade cu tine pe fata, iar cand te intorci cu spatele isi da ochii peste cap si te ingana. De omul lipsit de scrupule, capabil sa calce peste cadavre ca sa isi atinga scopul. De omul care mimeaza amabilitatea si prietenia, prefacatoria, facand exces de zambete in scopul de a obtine avantaje de orice fel. De omul care incearca sa iti intre pe sub piele cu orice chip ca sa strige la primul colt de strada ce a aflat. Asa cum o moneda are doua fete, asa si oamenii au tot doua (sau mai multe) fete. Cate o fata pentru fiecare persoana in parte, care se poarta diferit in functie de imprejurari, daca au sau nu ceva de castigat. Eu consider ca fiecare trebuie sa se poarte natural si sa fie unic in felul sau, sa fie sincer in gandire si sentimente, pentru ca e mai usor sa fii tu decat sa ti minte ce rol joci. Oamenii acestia cu mai multe fete sunt mici actori care parca isi iubesc foarte mult „meseria”. Isi pun cate o masca pe fata, jucand de fiecare data un alt personaj, insa uitand la finalul zilei sa fie ei. Uita sa isi scoata masca, astfel incat uita cine sunt cu adevarat. Ma intreb cum reuseste un astfel de om sa ii faca pe cei din jur sa muste momeala unui actor jalnic ce joaca rolul tradatorului atat prietenos, atat de credincios, atat de inocent. Degeaba construiesti o imagine care nu te reprezinta, degeaba incerci sa pari ceea ce nu esti. Si ma intreb: pentru ce? De ce? Ce ai de castigat din acest comportament? Care este scopul final? Cu ce esti mai castigat daca incerci sa fi altcineva? Cu ce esti mai castigat daca furi o alta identitate? Cand minti, sau zambesti prieteneste, cand in gandul tau dispretuiesti persoana careia ii zambesti, te complaci in falsitatea de care dai dovada? Nu suntem obligati sa ne purtam atat de fals, insa putin respect ar trebui sa existe, acel respect in care imi arati clar ceea ce simti legat de propria persoana, fara a face lucruri pe care nu le simti, fara a-ti compromite sufletul.
“Asa ca hai sa lasam teatrul de-o parte. Caci tu, om fals, ti-ai facut norma, eu am aplaudat ironic iar cortina a cazut lasand un gust amar, atat mie, cat si societatii.”