Ziua in care am murit..

Alergam in viata dupa fericire, o cautam disperati ca si cum avem nevoie de ea ca de aer, cand o gasim suntem flamanzi si incercam sa acumulam totul dintr-o respiratie de frica sa nu murim iar de foame, dar de cele mai multe ori o pierdem fara sa stim sau sa simtim cand si cum se intampla. Alergam sa ne facem un rost in viata, sa ne fie bine, sa reusim sa sustinem iubirea care credem ca o avem, ca e suficient de puternica sa reziste acestui test, si va fi aici cand om avea noi timp, incat nu mai avem timp de tandreturi, de noi, de mici gesturi, si ne mintim si ne spunem ca va fi bine, ca va veni o zi cand vom recupera, incat nu vedem cum incet incet ea moare si ne indepartam. Insa semnele sunt, exista. Dar nu credem. Nu vrem sa le vedem. Credem ca totul e bine, e doar o perioada, ca daca ne iubim, trebuie sa fie bine, sa rezistam si o sa treaca. E doar un hop, ne spunem. Vrem sa vedem inca binele, sa credem minciuna, sa continuam pe drumul frumos pavat pentru noi si desenat de altii, incat ne pierdem si uitam cine suntem si unde vroiam sa ajungem. Si uite asa uneori ne trezim ca suntem singuri pentru ca alegem noi sa fim. Si nu o facem constient sau pentru ca ne face placere, sau pentru ca durerea ne produce o bucurie in subconstient, ci pur si simplu nu vedem ce se intampla cu noi sau în jurul nostru. Ne punem ochelarii de cal si mergem pe al nostru drum, fara a vedea ca partenerul de drum de mult nu se mai afla langa noi. Traim in doi, dar ne simtim ca unul. Cum ne indepartam si alegem fiecare alt drum, desi am pornit impreuna cu aceleasi vise, planuri, idealuri, ganduri. Undeva pe drum, am murit, ne am indepartat, dar nu am stiut sa vedem cand, sau de ce. Nu reusim sa vedem persoana care ne place asa cum suntem noi, simpli, naturali, si nu atunci cand ne prefacem ca suntem cea mai buna versiune a noastra doar pentru putin timp. Nu reusim sa vedem gesturile de tandrete sau iubire facute sublim sau in tacere, cand sunt acolo la nevoie, ci cautam focul puternic care aprinde artificul, cautam pasiunea si flacara care mistuie puternic totul, insa nu realizam ca imediat va arde si va ramane doar scrum. Nu reusim sa vedem ca de fapt noi nu mai suntem noi de mult. Fiecare traieste si simte separat. Am uitat sa vorbim, sa comunicam cu adevarat, ne certam in mesaje, ne spunem doar necesarul si cam atat. Am uitat sa simtim, ci traim liniar. Nimic nu mai produce o simtire, un simt, o bataie, o licarire, o palpitatie, o respiratie in plus. Stim cum ar trebui sa fie, stim cum am putea fi, dar suntem doar atat. O linie simpla. Respiram doar ca sa nu murim, mancam doar ca sa supravietuim, facem totul robotizat și mecanic incat uitam ca suntem oameni. Cand totul din jur ne enerveaza, cand ne e bine doar cand suntem singuri, cand preferam sa plangem in singuratate, sa ne ascundem de cei cu care ar trebui sa vorbim, cand ne e frica sa ne aratam asa cum suntem sau cand suferim celui de langa noi, atunci e limita de jos din care nu mai putem iesi. Atunci ar trebui sa deschidem ochii, pentru ca oricum deja e prea tarziu. Ne certam prin mesaje, ne vedem la schimb de tura, facem contabilitatea banilor si a cheltuielilor, suntem colegi responsabili de camera, impartim un trecut si amintiri luate din filme. Suntem ce am fost si nu mai suntem nimic. Si cum sa iesim din asta fara sa ranesti? Cand discutiile sunt amiabile fara pic de sentiment? Unde sunt certurile pline de pasiune in care tipam ca prostii, spargem o farfurie si ne impacam pasional? Nici atunci nu fu pasiune, fu totul calculat si politicos. Si atunci te intrebi unde esti tu cel de acum 10 ani, cu visurile si promisiunile tale, cand te bateai in piept si ai spus ca nu ai sa te compromiti niciodata? Atunci a fost ziua când am realizat ca am murit. Si am realizat ca nu mai sunt eu. M am maturizat, am crescut, am iubit si am urat, am trait si am murit. Si in final am invatat. Am invatat unde am gresit, si unde nu. Am murit, cel care tacea, cel care astepta, cel care spera ca viata se va intampla si ceva se va schimba. Au murit cu mine visele si sperantele, si drumul ales, a murit vechiul eu. Si in aceeasi zi, in ziua un care am murit, a fost si ziua cand am renascut. Pentru ca dupa fiecare capitol incheiat, vine unul nou. Nu se termina romanul, se incheie doar o parte a povestii, iar restul ramane in necunoscut, nescris inca. A renascut o noua versiune a mea mai puternica, mai curajoasa, mai plina de viata, care pleaca la razboi nu cu ochii inchisi si speranta, ci cu arme, curaj, inteligenta si tactica. Pentru ca fiecare capitol ne pregateste de viata, ne face mai buni, mai destepti, mai puternici, ne ofera cunostintele necesare de a merge mai departe. Pentru ca sunt pregatit de tot ce urmeaza. O viata noua, puternica, in care fericirea nu vine gratis, degeaba. Ci e o lupta frumoasa care sa merite. In care voi lupta pentru ca stiu ce vreau si cum sa obtin. Deschide ochii. Vezi ca aici nu e de tine, ca drumul pe care mergi nu duce nicaieri. Deschide ochii si vezi oamenii care sunt langa tine si te iubesc si te accepta asa cum esti. Deschide ochii si inima si afla cine iti sunt prietenii si oamenii dragi aproape de tine, familia, tot ce conteaza. Deschide usi si lasa sa intre tot ce nu intra in ultimul timp, la ce ai renuntat si ai pierdut, ce nu ai vazut sau nu ai stiut, de nu mai reusesti sa te regasesti. Regaseste-te pe tine, pe cel adevarat, regaseste palpitatia zilei de maine, fiecare respiratie sa fie o bucurie a urmatoarei clipe pe care o astepti. Mananca fericire, respira iubire, traieste clipa zilei de maine. Soarele sa rasara in suflet indiferent de ora, nu doar sa anunte o noua zi pentru un mort, ci o noua speranta a ceea ce poate sa fie. Orice are un inceput, are si un sfarsit. Important e drumul pana la linia de final.
„La geamul sufletului tau
Se-ngramadesc parerile de rau.
Le uiti un timp, dar ele se aduna
Si se soptesc alaturi impreuna.
Voiai sa uiti de tot, sa uiti de toate,
Si, incercand, vazusi ca nu se poate.
Si lacrima-i amara.
De cate ori, traite, ai murit?”