Cand muza dispare, autorul moare

Te-ai intrebat vreodata ce se intampla cu autorul atunci cand ramane fara inspiratie si nu mai poate scrie, nu mai poate crea? Eu m-am intrebat. Am aflat raspunsul chiar pe pielea mea, pentru ca si eu am avut muza mea si mi-am pierdut-o. Cand muza dispare, autorul moare. Caci insasi esenta lui consta in a scrie, in a crea o lume mai frumoasa, mai buna, cu oameni minunati si intamplari fantastice, prin care tu si eu si toti cei care citesc cuvintele asternute de acesta pe hartie, din tot sufletul si imaginatia sa, spun o poveste, pe care cititorii o traiesc si se regasesc in acele randuri. Insasi esenta lui consta in a trai prin opera si personajele sale. Fiecare cuvant este o bucatica din el, daruind totul si traind vesnic. Atunci cand nu mai scrie, isi pierde identitatea, nu mai stie cine e si nu se mai regasesate, inceteaza a mai simti, a mai crea, inceteaza a mai aduce bucurie, astfel o particica din el moare, se stinge incetul cu incetul, ca flacara unei lumanari ce se consuma in noapte. Asa m-am trezit si eu intr-o zi fara muza mea, nemaiavand nimic de spus, si m-am simtit goala si pustie pe dinauntru. Lipsea ceva si nu stiam ce, insa nu puteam sa ma regasesc si nimic din ce faceam nu aducea inapoi bucuria care o traisem candva. Pentru ca, am trait! Am simtit, am iubit, am trait si am dat totul. Am fost ca o mica floarea-soarelui, pe un camp de flori, insa ma simteam deosebita si unica intre ele, traind doar pentru soarele meu, pe care il asteptam in fiecare dimineata sa apara falnic pe cer, sa il vad cum rasare, sa pot sa il admir, sa ii inchin cantece din suflet, sa ii venerez maretia si frumusetea, sa il sorb cu fiecare privire. Si eram doar noi doi, el si eu, si eram totul. Nu mai conta nimic, ca imi era frig sau greu,ca ma luptam cu intrusii. Eram acolo si ma ridicam cat puteam de semeata sa fiu cat mai aproape de el, sa ma mangaie cu razelelui, sa ma vada. Uram noaptea cand venea si mi-l fura, ca luna sa ii ia locul. Am urat mult timp lipsa lui, ma durea cand nu il vedeam si nu puteam sa ii spun ce simt. Imi placea cand ma privea, simteam cum ochii lui doar pe mine ma vad, iar zambetul sagalnic topea orice inima de piatra. Ma incalzea cu razele lui si ma simteam unica din campul de flori, pentru ca credeam ca doar pentru mine rasare in fiecare zi si isi arunca razele doar catre mine. M-am deschis in fata lui de fiecare data, de la un simplu boboc la o floare minunata, numai lui ma aratam asa cum sunt, ii sopteam prin vant fiecare gand si sentiment ce il aveam, spuse nimanui niciodata, ii spuneam visele si dorintele mele si el era acolo sus, parca ascultandu-ma doar pe mine si zambind si incalzindu-ma. Am urat norii ce il ascundeau de mine. Am urat oamenii care veneau si imi furau din frati si surori si mai rupeau bucatele din mine. Am dat cu placere tot ce aveam, numai sa nu mi-l ia nimeni. Ma sacrificam pentru el, dadeam petale si frunze din mine numai sa fie el bine. Pana cand, intr-o zi, nu am mai avut ce da. Si atunci, nu se mai uita la mine, erau atatea flori frumoase pe camp care ar fi facut exact acelasi lucruri ca mine, crezandu-se unice si frumoase. Am ramas singura si pustie, culcata la pamant. Ca Icar, am zburat prea aproape de soare si m-am ars.