Uneori, viata te invata ca prezenta fizica nu este suficienta, iar vorbele, alea multe, mari si rasunatoare de sustinere sunt doar ecouri fara substanta, nesustinute de fapte. Am fost acolo pentru atatia oameni, asa zisi prieteni, am ascultat povesti de inimi frante, am oferit un umar de sprijin cand lacrimile curgeau siroaie si am incercat sa fiu o ancora in furtunile altora. Am dat de fiecare data o bucatica din mine, cate o particica din inima, energie, putere, pentru a-i ridica pe ei de jos, pana nu am mai avut si pentru mine. Dar nu conta, ei aveau mai multa nevoie in acel moment decat aveam eu. Am crezut ca a fi alaturi de cineva in momentele sale dificile, indiferent de cat de mici sau mari sunt acele probleme, creeaza o legatura indestructibila, o prietenie sincera si reciproca si ca qsa cum ei conteaza pentru mine, voi conta si eu pe ei la un moment dat. Am crezut ca empatia, grija si sprijinul sunt monede care se pot returna intr-o forma sau alta. Dar, in loc sa primesc o moneda similara, am primit o lectie dura de la viata.
Am trecut recent printr-un moment de reflectie, o zi in care mi-am dat seama ca unele relatii sunt bazate pe nevoi temporare, pe un schimb unilateral de energie. Am asteptat un simplu gest, o vorba calda sau o privire care sa-mi spuna „suntem aici pentru tine, azi, o zi speciala ce apare o data in an, in care meriti sa fii iubit si aprecat”. Daca in alte zile telefonul suna necontenit pentru a asculta povestile dureroase sau pentru a rezolva diferite probleme, azi telefonul a amutit. O liniste asurzitoare, dureroasa ii lua locul. Telefonul a ramas tacut pentru prima data de cand a primit viata, mesajele alea multe din zilele obisnuite, azi nu s-au mai auzit, iar spatiul virtual, care de obicei e plin de zgomot si interactiuni superficiale, a ramas gol.
Mi-am dat seama ca am fost un stalp de sprijin, un confident si un ascultator pentru multi, dar, cand am avut nevoie de o oglinda in care sa-mi vad reflectia bunatatii, prieteniei si grijii mele, am descoperit ca era sparta. Am investit timp si emotie in relatii care s-au dovedit a fi tranzactionale, nu autentice. Asezat in tacerea acelei zile, am simtit o dezamagire profunda, nu din cauza lipsei de gesturi grandioase, ci din realizarea ca eforturile mele au fost vazute, dar nu simtite. Nu am cerut o sarbatoare, ci doar confirmarea ca „munca” de a fi un prieten bun nu a fost in van.
Omenia, am crezut, este o calitate pe care o impartasim. Dar am descoperit ca unii o folosesc doar atunci cand le este convenabil. Sentimentul nu este de furie, ci de o tristete profunda si totusi putin resemnata. O tristete care se aseaza greu pe suflet si te face sa te intrebi daca ai investit in oamenii potriviti. Acum, inteleg mai bine ca a fi acolo pentru cineva nu garanteaza ca acel cineva va fi acolo pentru tine. Acum stiu ca unele legaturi sunt la fel de fragile ca un castel de nisip, care se prabuseste la primul val mai puternic, lasand doar o urma umeda pe care o poti sterge oricand cu usurinta, cand nu mai ai nevoie.
Franturi dintr-un suflet ratacit 
„Cu o singură excepție, păstrez o anumită distanţă faţă de majoritatea oamenilor dintr-un motiv întemeiat. Dacă permiţi unei legături emoționale să se dezvolte, în cele din urmă persoana respectivă va ajunge să te dezamăgească. Poate că nu neapărat voit, dar dacă li se iveşte cine ştie ce alternativă mai bună, te vor părăsi întotdeauna pentru ea. Am învăţat pe pielea mea că oamenii – chiar şi cei dragi – sunt suflete schimbătoare.” „Ce se ascunde între noi – John Marrs”
ApreciazăApreciază