Exista o mentalitate generala a oamenilor pe care nu o pot intelege. Acasa, inconjurati de lucrurile noastre, pe care dam bani munciti din greu de noi, ne comportam cu grija si respect fata de ele. Le ingrijim, le curatam, le protejam, avem tendita sa le acordam o atentie mult mai mare decat e nevoie, pentru ca sunt ale noastre si le stim valoarea. Am dat o gramada de bani pe ele, iar starea lor parca ne reflecta pe noi, arata cine suntem si cum suntem, ca o oglindire a propriului eu in ele. Arata cat de ingrijiti suntem si ce caracter avem. Odata depasit pragul usii, situatia sta altfel. Ne schimbam la 180 grade si suntem de nerecunoscut. Bunurile publice, puse acolo la coltul strazii sau in drumul nostru, cu scopul simplu si unic de a ne fi de folos, pentru noi nu au nici o insemnatate. Nu avem grija de ele si nu le pastram curatenia si integritatea, pentru a ne folosi de ele cat mai mult timp si chiar de a se folosi de ele cat mai multi oameni. Ne batem joc de ele, le vandalizam, le murdarim, le stricam, pentru ca nu sunt ale noastre si nu ne pasa daca persoana urmatoare chiar are nevoie de ele. Ce se intampla cu omul educat si civilizat de acasa? Ce se intampla cu valorile si buna crestere? De ce ne schimnbam conportamentul si gandirea odata ce am parasit sfera privata a casei noastre? Acasa afisam un om si un comportament care nu exista in afara usilori si peretilor proprii? De ce incercam sa aratam catorva persoane cu ardoare cine suntem doar intr-un spatiu mic, delimitat, cand putem arata lumii intregi cine suntem cu adevarat? Ne plangem ca gasim mizerie si lucruri distruse, cand de fapt noi suntem cei care le facem si asteptam sa vina cineva in urma noastra sa curete. Daca fiecare si-ar face macar partea, lumea ar fi mai curata.
“Toate bunurile lumii sunt lucruri fara de pret omului daca isi pierde sufletul.”
Franturi dintr-un suflet ratacit 